La 79 de ani, “Săgeata Carpaților” petrece aceste zile de pandemie lângă București. Cu un optimism extraordinar, cu dor de cele “trei meciuri urmărite în același timp la TV”, oferă un mesaj unic tricolorilor calificați pentru Jocurile Olimpice Tokyo, la peste 50 de ani de la experiența trăită de fostul internațional.
Născut pe 5 noiembrie 1941, Ion Pârcălab a fost unul dintre cei mai importanți jucători români ai anilor ’60-’70. A cucerit titluri și Cupe ale României cu Dinamo, a fost vicecampion al Franței cu Olympiques Nimes, a jucat de 38 de ori pentru România, marcând 5 goluri. Un reper al istoriei noastre fotbalistice și un exemplu pentru generațiile de azi.
– Cum parcurgeți această perioadă, domnule Pârcălab?
– Foarte bine, mulțumesc bunului Dumnezeu pentru asta! Nu pot spune că sunt sănătos, am totuși o vârstă, dar, repet, sunt foarte bine. Stau cuminte acasă, respect tot ceea ce ne cer autoritățile și aștept, ca toată lumea, să treacă această perioadă. Sunt sigur că vom trece peste. Ce mă omoară? Singurătatea… E rău atunci când rămâi singur, e tare rău. Înainte să izbucnească nebunia asta, mă descurcam, în sensul că ieșeam, mergeam la meciuri, mă plimbam, comunicam…
– Cum decurge o zi pentru dumneavoastră?
– Sunt fericit că am grădină, așa că am unde să ies. Chiar adineauri mi-am băut cafeaua la soare! Nu pot părăsi însă curtea, nici la o înmormântare nu te mai poți duce. Ieri a sunat telefonul și am fost înștiințat că mi-a murit un nepot, băiatul surorii mele, 69 de ani. Nu a murit de virusul ăsta, avea altceva. Era finul meu, eu l-am cununat. I-am botezat și cei trei copii, vă dați seama cât de important am fost pentru viața lui, iar acum nu pot merge la înmormântare.
– Cine vă ajută, totuși, cu necesitățile casei și ale dumneavoastră?
– Am un vecin care îmi face cumpărăturile dacă am nevoie de ceva. Având diabet încerc să fiu foarte atent cu starea mea de sănătate. Mai ales că sunt singur. Îmi iau pastilele, mă înțep în deget în fiecare dimineață, țin totul sub control.
– Gătiți?
– Vă spun sincer, nu știu să gătesc! Habar nu am, asta e! Am avut două neveste impecabile, gospodine desăvârșite, care mi-au făcut toate poftele. Într-o zi, după ce am rămas singur, am vrut să-mi fac o omletă și mi-a scăpat oul în aragaz, în interior! Nu am mai încercat de atunci nimic. Dar mă descurc. O dată pe zi comand de mâncare. E un restaurant aici aproape. Ieri am avut la masă piept de pui la grătar, cartofi, o salată.
– Aveți un optimism contagios!
– Așa am fost mereu! Altfel nu ajungeam la vârsta asta!
“Nu lipseam de la meciurile lui Dinamo! Îmi e tare dor”
– Când credeți că vom revedea fotbal?
– Sunt optimist și în această privință. Dar trebuie să mai așteptăm puțin. După mine, campionatele ar trebui să fie reluate, nu poți pune punct în acest moment, nu ar fi totuși corect. Cred că la începutul lui iulie am putea vedea din nou fotbal în România. În august s-ar încheia competițiile interne, apoi o pauză de o săptămână și următorul noul sezon. Nu ai cum altfel, trebuie să te adaptezi.
– Vă e dor de fotbal?
– Foarte mult! Păi am lipsit eu de la vreun meci al lui Dinamo?! Și ce frumos era! Mă întâlneam acolo cu o grămadă de oameni, vorbeam, povesteam. Îmi e dor de campionatele străine. Toate îmi plac la fel de mult. Mă uitam câteodată la trei meciuri în același timp, pe trei televizoare diferite, aici, la un bar.
– Care e cea mai frumoasă amintire din viața de fotbalist?
– Prezența la Jocurile Olimpice de la Tokyo reprezintă cea mai frumoasă amintire din viața mea de sportiv. A fost o experiență unică, a fost ceva de vis. Îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri… Ceremonia de deschidere, cea de închidere… Nu mai fusesem la o competiție de asemenea anvergură. Auzisem câte ceva, dar nu ne închipuiam să fie atât de frumos.
Povara unui penalty ratat la Olimpiadă
– Ce povești aveți după acele meciuri?
– Am făcut parte din Grupa A. Am debutat cu dreptul, victorie 3-1 cu Mexic, meci în care am marcat. A urmat egalul, 1-1, cu echipa Germaniei, iar în ultimul joc am întâlnit Iranul. Ne-am calificat neînvinși în sferturile de finală, unde am dat de Ungaria, care avea să câștige titlul olimpic. Meciul a fost echilibrat, deși ungurii au deschis scorul foarte repede. Pe final am scos un penalty, ratat însă de Gheorghe Constantin, cel care, la întoarcerea în țară, a fost scos țap ispășitor de toată lumea. Până s-a lăsat de fotbal, oamenii, conducători, suporteri, i-au reproșat acel penalty a cărui execuție nici măcar nu o văzuseră! Am continuat în turneul de consolare. Am bătut Ghana, scor 4-2, iar în meciul pentru locul 5 am învins Iugoslavia, 3-0. Am și marcat!
– După 56 de ani, România revine la Jocurile Olimpice prin fotbal și tot la Tokyo! Ce mesaj aveți pentru tricolorii noștri care vor participa la anul?
– Am câștigat patru campionate și două Cupe cu Dinamo, am jucat în Franța, am atâtea amintiri din fotbal, dar Tokyo 1964 rămâne cea mai frumoasă amintire din viața mea. Consider că este competiția supremă pentru orice sportiv! Abia aștept să văd din nou echipa națională de fotbal la Jocurile Olimpice.
INTERVIU REALIZAT DE ADI DOBRE.
