Arbitrul FIFA dezvăluie într-un interviu care sunt provocările și satisfacțiile acestei meserii.
– Ana, ce te-a atras către arbitraj? Ce ai fi făcut dacă nu erai arbitru?
– În momentul în care am decis cu tata să mă înscriu la cursurile de arbitraj, părea doar o provocare, un mod de a practica în continuare o activitate sportivă, nu mă gândeam foarte departe. Însă sentimentul și emoțiile pe care le-am avut la primul meci m-au făcut să vreau mai mult decât atât, a devenit mai mult decât un hobby sau o pasiune. Pe lângă arbitraj, mai lucrez și în învățământ ca profesor de educație fizică. Așadar, dacă n-ar fi fost arbitrajul, aș fi rămas tot în domeniul sportului, antrenoare de tenis, pentru că am și practicat ani buni acest sport înainte de a începe să arbitrez. Dar, cu siguranță, dacă ar fi să aleg între cele două, aș alege mereu arbitrajul.
– Ce sfat le-ai da celor care vor să devină arbitri?
– Dacă vor avea ca obiectiv să atingă cel mai înalt nivel, merită tot efortul depus până în acel moment. Cu siguranță vor întâlni multe greutăți pe parcurs, dar nimic nu se compară cu satisfacțiile pe care le ai când reușești ceea ce doar ai visat.
– Care a fost cea mai mare satisfacție a carierei în arbitraj?
– În arbitraj satisfacțiile vin treptat, una mai mare decât cealaltă, dar cred că promovarea pe lista FIFA și promovarea, de anul trecut, în First Category, care a fost precedată de turneul final WU17, sunt unele din bucuriile cele mai mari.
– Îți mai aduci aminte cum a fost primul joc arbitrat?
– Da, a fost un joc de juniori C, la Dragomirești. Eram arbitru-asistent, pentru că așa am început în primul an. M-am descurcat destul de bine, eram atât de încântată încât abia așteptam weekend-ul să pot merge din nou la meciuri.
– Ce meciuri ți-au ridicat cele mai mari probleme și care au fost cele la care ai avut cele mai mari satisfacții?
– Cred că meciurile din campionatul județean au fost cele mai dificile, dar și cele de la feminin la început mi se păreau destul de încurcate. Cu cât crești mai mult și ajungi la un nivel mai înalt, cu atât e totul mai clar și mai ușor, doar că-ți trebuie mult mai multă pregătire și profesionalism. Cea mai mare satisfacție a fost primul meu joc internațional, în calificările Women’s Champions League, la Kiev, și primul meci de Liga 2. Au fost două momente speciale, după două promovări pe care mi le-am dorit enorm.
– Ce sentimente te încearcă atunci când oficiezi un joc cu echipe de top, în fața unor tribune pline?
– Astfel de partide îmi dau putere să muncesc mai departe pentru a trăi iar și iar aceleași sentimente de mândrie și bucurie că mă aflu acolo.
– Care sunt calitățile care te impun pe teren ca arbitru?
– Principala calitate este calmul, mă ajută în foarte multe situații. De asemenea, încrederea în mine și în deciziile mele, curajul și seriozitatea.
– Cum pregătești un joc?
– În primul rând cu odihnă multă, alimentație potrivită și concentrare.
– Ai vreun model în arbitraj?
– Nu am un model anume, îmi place să privesc și să iau de la fiecare ce mi se pare că e bun și potrivit pentru mine. Însă mă bucur foarte mult că arbitrajul feminin a crescut enorm în ultimii ani și am ocazia să văd colege arbitrând în Liga 1 masculin sau chiar internațional, în competițiile masculine. În mod clar, sunt un model de urmat.
– Ce pasiuni ai în timpul liber?
– Îmi place foarte mult să călătoresc și să-mi petrec timpul cu persoanele dragi.
– Care ar fi planurile și obiectivele de viitor?
– Planul este cel de până acum, de a face tot ce depinde de mine și de a munci în continuare pentru că sunt abia la jumătate de drum. Mereu trebuie să-ți dorești mai mult și să nu te mulțumești doar cu atât. Îmi doresc și am ca obiectiv să mă mențin sănătoasă și să am jocuri bune și reușite. Bineînțeles că nu vreau să mă opresc aici, vreau să ating cel mai înalt nivel în arbitraj.
Interviu realizat de Daniel Lazăr
