Azi lansăm „Fotbalul și educația merg mână-n mână”, o campanie prin care ne propunem să aflăm poveștile jucătorilor și jucătoarelor care echilibrează cu succes educația și fotbalul de performanță și cum îi ajută asta să se dezvolte pe teren și în afara lui. În prima poveste din serie, am vorbit cu Adrian Caragea (16 ani), component al lotului național U17 și fotbalist la Sassuolo U17.
Adrian Caragea a ajuns pe terenul de fotbal cu câțiva ani înainte să ajungă prima oară în băncile unei clase. Avea 4 ani când tatăl lui, fost fotbalist la Gloria Buzău, l-a înscris la un club de fotbal din Jaen, pe vremea când familia lor încă locuia în sudul Spaniei.
Pentru că ambii părinți au făcut sport de performanță – mama a fost jucătoare de tenis de masă – a crescut consumându-și energia prin sport, mai ales fotbal, își amintește mama lui, Iulia Caragea. S-au întors în România când Adrian a început clasa I, însă nu s-a pus nicicând problema ca el să renunțe la sport sau să aleagă între fotbal și școală.
„A fost destul de mare presiunea, că trebuia să fiu top și la fotbal, să am note bune și la școală”, spune Adrian. Părinții l-au îndemnat însă întotdeauna să nu lase școala pe planul secund, pentru că fără ea, n-ar reuși să se adapteze la un plan B, dacă n-ar ajunge să aibă o carieră în fotbal. Experiența proprie a influențat major felul în care l-au ghidat pe Adrian și sfaturile pe care i le-au dat.
Mama lui, care acum antrenează copii la tenis de masă, aude deseori părinți care folosesc sportul ca pedeapsă când copiii iau note mici sau că nu-și fac temele. „Nu are nicio legătură faptul că faci sport, poți să îmbini foarte bine sportul și școala”, crede Iulia.
Pe lângă îndemnurile părinților, în povestea lui Adrian a intervenit și ambiția proprie. Voia să arate că poate fi bun și la fotbal, și la școală. Mirela Boncea, care-i e profesoară de română din clasa a VII-a și dirigintă de când a intrat la liceu, îl vede deseori supărat când ia note mici – însă caută și să înțeleagă unde poate face lucrurile mai bine. E activ mereu la clasă, unde răspunde când știe, dar nici nu-i e teamă să ridice mâna și să ceară clarificări când nu înțelege ceva.
În clasa a opta, când a avut Evaluarea Națională, a vrut neapărat să intre cu o notă bună la liceu, chiar dacă și o medie mai mică i-ar fi asigurat locul. Așa că, într-o perioadă în care nivelul la fotbal era tot mai ridicat, a strecurat printre orele de antrenamente și deplasările tot mai dese ore de meditație la matematică și română. „Seara stăteam până târziu să fac teme, să învăț, până la 1-2 noaptea. Apoi mă trezeam la 7, că aveam școală. Mergeam 5-6 ore la școală, apoi imediat antrenament. Începeam la 7 și terminam la 7”, își amintește. A intrat însă la liceu cu 9.50.
Ieșirile și socializarea au avut deseori de pierdut din cauza asta: „ba aveam teme, ba mă antrenam în plus”. Pe lângă antrenamentele la club – de la 12 ani a ajuns la Academia Hagi –, mergea deseori la alergări alături de tatăl lui.
În general, pe la 13-14 ani, Iulia Caragea vede la clubul unde antrenează cum copiii sunt puși să aleagă între școală și sport. „Dacă în sportul respectiv nu a obținut rezultate foarte bune sau părinții cred că n-a obținut rezultatele pe care ei și le-au dorit, atunci spun că nu mai pot să continue cu sportul de performanță”, povestește antrenoarea, care încearcă să-i convingă să lase elevii la sport, chiar și când rămân la nivel amator. Acest de gen de echilibru încurajează și diriginta lui Adrian, care crede că el pornește de la o comunicare continuă și înțelegere între sportiv, părinți, profesori și antrenori.
Dacă primul an de liceu i-a adus un program ceva mai relaxat lui Adrian, de când a început clasa a X-a, are din nou zilele organizate pe ore, după ce s-a transferat în septembrie în Italia, la echipa U17 de la Sassuolo. Pe lângă școală și antrenamente, de două ori pe săptămână face cursuri de italiană.
În primul rând, vrea să învețe cât mai repede vocabularul fotbalistic, să înțeleagă tot ce-i spune antrenorul. La primele antrenamente nu știa mai mult decât „ciao” și „calcio”, dar spune că treptat începe să înțeleagă tot mai mult. Planul e ca, într-un an, să stăpânească limba, pentru ca apoi să facă facultatea în Italia. Deocamdată, pentru că școala se face online, a rămas la același liceu din Constanța.
Ține constant legătura cu părinții, care-l țin în priză și când vine vorba de școală. „Să dea atenție materiilor de la școală, că asta îl ajută să nu-i lenevească mintea”, glumește mama lui, care povestește cum intră ocazional pe Google Classroom ca să vadă ce teme au postat profesorii și să-i mai amintească de ele. La schimb, Adrian îi mai trimite din când în când temele pe WhatsApp, la verificări. „Îl ajutăm cum putem și de aici.”
Chiar dacă recunoaște că decizia de a se transfera în Italia a însemnat că pune fotbalul pe primul loc, Adrian împrumută în continuare din discursul părinților referitor la școală: „Mereu trebuie să ai două planuri – dacă nu merge cu fotbalul, să continui cu școala, ca după să poți face ceva în viață. Îmi place să fiu pe locul 1 și la fotbal, și la școală, iar asta mă motivează foarte mult”.
Crede că dacă ai ambiție și determinare, le poți face pe ambele, cel puțin până la un anumit punct, și-l dă exemplu pe Tudor Băluță, fostul fotbalist al Viitorului Constanța, care a terminat clasa a XII-a cu media 9,96 și a promovat Bacalaureatul cu media 8,81.
Pe lângă disciplina și responsabilitatea pe care le-a învățat echilibrând școala și fotbalul, rezultatele bune au însemnat și încredere: „Mă simt foarte mândru de mine că am reușit să le împac, pentru că știu cât de greu mi-a fost”.
În lunile următoare, vrem să promovăm cât mai multe povești ale fotbaliștilor și fotbalistelor care „împacă” fotbalul și școala cu succes în viețile lor. Dacă știi și tu astfel de exemple, scrie-ne la nicoleta.cosoreanu@frf.ro.
