Fotbalul și educația merg mână-n mână | Alexandru Melniciuc: „Și în timpul meciului, picioarele te ajută să dai pasa, dar totul trebuie gândit”

Am lansat campania „Fotbalul și educația merg mână-n mână” pentru a spune poveștile jucătorilor și jucătoarelor care echilibrează cu succes educația și fotbalul de performanță. Povestea de azi e despre Alexandru Melniciuc, component al naționalei U17 și jucător la Academica Clinceni.

Chiar dacă stă în ultima bancă, Alexandru Melniciuc e genul de elev care a avut mereu ambiția de a fi cel mai bun, indiferent că a fost vorba de școală sau fotbal. „Din clasa a V-a până într-a VII-a am avut mereu premiul I și nu-mi plăcea să fiu pe locul al doilea niciodată, iar asta mi se trage de la fotbal. Nu-mi place să pierd”, spune. E în clasa a XI-a la Liceul „Mircea Eliade” din București, la profilul științe sociale, unde s-a transferat în clasa a IX-a, când s-a și mutat din Arad în Capitală.

Ambiția lui Alex e primul lucru pe care îl menționează și mama lui, Diana Melniciuc, care deși e învățătoare, spune că în majoritatea timpului, băiatul s-a descurcat fără ajutorul ei. „Mai venea din când în când și mă întreba câte ceva. Dar în rest s-a descurcat.”

Una dintre cele mai mari surprize, Diana le-a avut în clasa a V-a – „mă gândeam că o să fie greu, toată lumea spunea că va fi greu” –, când Alex a terminat cu anul cu media 10, deși ea nu i-a stat tot timpul aproape să-l ajute. „Nu vă închipuiți că a învățat cine știe cât acasă”, spune Diana. „El era atent și prindea din clasă.” Când îl mai întreba acasă dacă a învățat la istorie sau geografie, îi răspundea cu câte un „Acum mă duc”, doar ca să se întoarcă la puțin timp după spunând „Gata, am învățat.” Dianei îi venea greu să creadă că  a învățat așa repede, dar apoi rămânea surprinsă să-l asculte și să vadă că știa perfect lecțiile. De la un punct încolo, a și renunțat să-l mai verifice.

E ceva ce recunoaște și Alexandru, că dacă e în clasă la o lecție, tot ce are de făcut acasă e să o mai citească o dată sau de două ori ca să o știe. „Mereu am învățat bine, că am fost pe premisa că dacă nu reușesc cu fotbalul, să merg cu școala. Asta îmi zicea și mama: dacă, Doamne ferește, mă accidentez, ce fac apoi?”

A fost mereu genul de elev căruia i-a plăcut la școală, tocmai pentru că prindea repede și întreba direct profesorii când ceva nu-i era neclar. (De asta, deși s-a bucurat inițial în pandemie când orele s-au mutat online, și-a dat seama că îi e mai greu să fie atent și că nu-l ajută la fel de mult ca prezența în clasă.)

Plus că a fost obișnuit de mic cu rutina pe care o implicau școala și fotbalul, cu trezire la 7, școală de la 8 la prânz, masă, teme și apoi antrenamente. Pentru prieteni și distracție avea timp mai degrabă în weekend. „Ei mă chemau mereu afară, dar le ziceam că nu pot merge, că am ba meciuri, ba antrenamente. Voiam să merg, dar în mintea mea era că dacă vreau să devin fotbalist, trebuie să fac niște sacrificii”, spune Alexandru.

Clasa a VIII-a a fost mai grea, când în program au apărut și orele de meditații de la română și matematică. Însă Alex spune că toate sacrificiile le-a făcut pentru el. „Dacă vreau să devin fotbalist, trebuie să le fac. Dacă nu voiam, nu le făceam și mergeam cu prietenii afară.”

Mutarea la București a fost una dintre cele mai importante decizii pe care le-a luat până acum. Diana Melniciuc își amintește că după o acțiune de selecție, Alex i-a spus „Mama, am intrat la liceul unde am fost și eu, ai fost și tu [în Arad], dar eu plec. Te rog frumos să nu mă oprești.” Când Diana a mers la secretariatul fostului liceu să-i aranjeze transferul, își amintește reacția fostei profesoare de geografie a lui Alex, care a se întreba dacă „nu putem face cumva să-i ținem locul, poate se întoarce”.

Profesorii și antrenorii au fost mereu un sprijin important pentru Alex, pentru că au înțeles nevoia lui de a jongla cu două mari responsabilități: școala și fotbalul. A primit mereu susținere din partea lor și cu unii ține și acum legătura. „Profesorii din generală îmi spuneau deseori că mă înțeleg, că vor să mă vadă la televizor, să se mândrească cu mine”, își amintește zâmbind Alex.

Iar pe părinți i-a avut mereu alături. Diana a fost cea care l-a dus prima oară la un antrenament de fotbal (la cinci ani, după ce un an a tot întrebat-o „mama, când mă duci la fotbal?”) și n-a ratat niciun meci al lui până când Alex a ajuns în București, deși n-a fost niciodată pasionată de fotbal. „N-a contat că a fost Italia, Ungaria, peste tot am fost.”

Plecarea lui Alex din Arad a însemnat o perioadă dificilă pentru fiecare dintre ei: lui i-a fost greu să fie prima oară atât de de departe de casă, pentru un timp atât de îndelungat. Pentru părinți, care veneau săptămânal la București, deplasarea era costisitoare. Cu trecerea timpului însă, Alex s-a adaptat, iar părinții au mai rărit vizitele – la două săptămâni, iar acum cam la o lună. Și vorbesc mereu la telefon.

Poate prea des, glumește Alex. „El zice să-l stresez”, recunoaște râzând și Diana, care n-a avut însă niciun moment de îngrijorare de când Alex s-a mutat aici. „Eu n-am avut niciodată ce să-i spun. La examen a avut note mari, a intrat la liceul la care a vrut. N-am putut să-l condiționez”, spune Diana.

I-a transmis de mic că fotbalul și școala trebuie să fie pe același plan, că școala e o garanție, când fotbalul e mai degrabă un pariu în care nu poți controla ce se va întâmpla în viitor. Același lucru i-l spune și acum, că trebuie să facă o facultate. Fotbalul devine tot mai solicitant, sunt tot mai multe antrenamente, meciuri, competiții, lot național. Asta înseamnă absențe mai dese de la școală, adică lecții de recuperat. „Mi-e mai greu”, recunoaște Alex, care glumește că „le-a înnebunit” pe colegele de clasă cărora le scrie să-i trimită lecțiile.

Alex e însă conștient că tot efortul de a înțelege teoriile de la școală îl ajută să gândească mai rapid și în fotbal. „În timpul meciului, picioarele te ajută să dai pasa, dar totul trebuie gândit. Dacă nu gândești meciul, dacă nu te gândești la pasa pe care trebuie să o dai, nu o vei face, chiar dacă ai picioarele. Când ești 1 contra 1 cu un adversar, trebuie să te gândești ce trebuie să faci înainte, să-ți vină în cap ce trebuie să faci.”

„Nu l-am terorizat cu școala, dar dacă am văzut că poate, l-am împins să fie mai bun”, spune Diana. Dovada că Alex a înțeles tot timpul importanța școlii sunt și mediile pe care le-a avut, chiar și după intrarea la liceu – peste 9,50 atât în clasa a IX-a, cât și a X-a. „Vreau să învăț că trebuie să fac ceva cu viața mea dacă nu va fi să fie cu fotbalul. Și chiar dacă sunt fotbalist, vreau să merg la facultate”, spune Alex, înainte să completeze râzând: „Și mama e un factor.”

Citește și celelalte povești din campania „Fotbalul și educația merg mână-n mână”:

• Luca Banu: „În viață trebuie să ai două planuri mereu”
• Adrian Caragea: „Îmi place să fiu pe locul 1 și la fotbal, și la școală. Asta mă motivează”

Iar dacă știi exemple de fotbaliști și fotbaliste care „împacă” fotbalul și școala cu succes în viețile lor, scrie-ne despre ei la nicoleta.cosoreanu@frf.ro.