La 18 ani, Ioana Grigoraș e portar al naționalei feminine U19 și la echipa CSM Pașcani. În cei aproape 10 ani de când joacă fotbal, a învățat să echilibreze oportunitățile din sport cu responsabilitatea de la școală.
Când a aflat despre prima ei convocare la lotul național, Ioana avea 12 ani. „Am rămas blocată”, spune despre momentul când a fost sunată de antrenorul de atunci de la club. Nu știa ce înseamnă asta, ce ar trebui să facă sau unde ar trebui să meargă. Majoritatea fetelor din lot erau cu doi ani mai mari ca ea. „Eu nu știam ce să fac; să mă duc?, să nu mă duc?, unde mă duc singură?”, își amintește. Încurajările părinților și explicațiile antrenorului i-au pus însă claritate în planuri, iar după convocarea de atunci au venit și altele, la următoarele categorii de vârstă.
„Atunci am știut că nu prea mai e cale de întoarcere”, spune mama Ioanei, Ramona Grigoraș, care crede că experiențele de la echipa națională îi oferă fetei multă încredere în ea și îi hrănesc ambiția de a se antrena mai mult și de a-și dori mai mult.
Acea convocare a venit cu emoții pentru Ramona, fostă învățătoare, care se gândea cu neliniște că Ioana nu va putea recupera o săptămână de absență și că va rămâne în urmă cu lecțiile. „Dar a demonstrat că poate. Eu am o vorbă, că ea a dormit cu cartea și cu mingea în pat de mică.”
Când s-a antrenat prima dată la juniorii clubului CSM Pașcani, Ioana avea 9 ani. Fratele ei cu un an mai mare era legitimat la echipă, iar ea mergea alături de tatăl lor să-l susțină. Pentru că băieții nu voiau să stea în poartă, Ioana s-a oferit să umple golul. Recunoaște că i-a fost puțin teamă la început – „ei erau băieți, erau și cu un an mai mari ca mine” – dar apoi și-a câștigat locul în echipa lor, până a fost înființată o echipă de fotbal feminin la CSM Pașcani.
În aceeași perioadă, Ioana mergea și la antrenamente la atletism. Avea dimineața antrenamente și după-amiaza mergea la școală. Când au început să se suprapună antrenamentele la atletism cu meciurile la fotbal, a decis să renunțe la primele. La fotbal a simțit că are o oportunitate mai bună să performeze; pe lângă asta, fusese deja convocată la lotul național.
A fost o decizie aliniată cu ambiția Ioanei să facă lucrurile bine, nu cu jumătăți de măsură. A vrut mereu să păstreze un echilibru, iar asta s-a văzut în rezultatele ei de la școală, unde mediile i-au fost rareori mai mici de 10. „De mică a fost ambițioasă. A vrut să demonstreze că le poate face pe ambele și a dat tot ce a putut ca să arate asta.”
Pentru că nu a neglijat niciodată școala, profesorii Ioanei au aflat abia după clasa a X-a că face fotbal de performanță, spune diriginta ei, Simona Gabor, care a citit că joacă fotbal într-un articol de presă.
În familie, Ioana și fratele ei au constant discuții despre importanța școlii, pentru că amândoi știu cât de riscant poate fi fotbalul fără o plasă de siguranță, din cauza accidentărilor.
A avut noroc să fie mereu colegă de clasă cu fratele ei, de la care își ia tot timpul lecțiile când lipsește. Și doar în situații excepționale – care n-au avut de-a face cu fotbalul – s-a întâmplat să lipsească amândoi în același timp. Pe lângă asta, când are deplasări mai lungi, caietele și cărțile nu-i lipsesc din bagaj. „Am avut noroc că profesorii sunt deschiși, mă înțeleg. Nu i-am văzut să se răzbune că am absențe.” Iar când văd că Ioana nu e în clasă, profesorii verifică mereu cu fratele ei: „Sora ta e iar la fotbal?”.
Când a venit prima propunere să se transfere la Olimpia Cluj, Ioana era în clasa a VII-a. Părinții au refuzat atunci din start, pentru că au simțit că e prea mică, iar o eventuală mutare ar fi fost prea riscantă când ei ar fi fost la 8 ore distanță și nu aveau pe nimeni apropiat în Cluj. ”A fost o decizie radicală luată de noi”, recunoaște mama Ioanei.
Vara trecută, însă, Olimpia a bătut din nou la ușă. Iar de această dată, Ioana a avut libertatea să decidă ce vrea să facă. Deși clubul i-a propus să se mute definitiv la Cluj-Napoca (inclusiv să schimbe liceul), Ioana a considerat riscantă o schimbare atât de mare, mai ales în clasa a XII-a.
E la cel mai bun liceul din oraș, așa că a vrut să termine școala în Pașcani. A discutat despre asta cu părinții, dar și cu diriginta. „Înainte să accepte să meargă împrumut la Olimpia, mi-a zis că vrea să vorbească ceva cu mine”, își amintește Simona Gabor. „Se terminase programul, a venit la mine și m-a întrebat ce părere am. Știu că am discutat cu ea vreun sfert de oră și i-am spus că hotărârea trebuie să-i aparțină, dar să țină cont și că ar merita să încerce.”
În cele din urmă, a mers împrumut la Olimpia Cluj timp de șase luni, din iunie până în decembrie. Pe timpul verii, a stat doar la Cluj-Napoca, însă în septembrie a început să facă naveta Pașcani-Cluj-Napoca săptămânal – un drum de 8 ore cu trenul, dus-întors, strecurat printre zilele de școală, în funcție de cum erau programate meciurile. Trebuia să fie la Cluj cu câteva zile înaintea meciurilor.
„A fost o perioadă foarte aglomerată, se vedea oboseala”, își amintește mama ei. „Uneori călătorea și noaptea, cu cărți și bagaj după ea. În tren învăța. În timpul liber pe care îl avea acolo, în afara antrenamentelor, își făcea temele. Dar ei i-a plăcut, îi vedeam bucuria.”
La începutul lui 2022, Ioana a revenit la CSM Pașcani. Pe lângă meciuri, pregătirea pentru Bacalaureat și Academia de Poliție, face loc ocazional și arbitrajului; a făcut cursuri de arbitru în 2018, timp de un an, iar de atunci oficiază și meciuri. În paralel, face și școala de șoferi. Toate astea cu gândul la viitor.
În ce privește școala însă, crede că „următoarele șase luni sunt cumva decisive. Apoi am tot timpul din lume să joc.”
Prin campania „Fotbalul și educația merg mână-n mână”, spunem poveștile jucătorilor și jucătoarelor care echilibrează cu succes educația și fotbalul de performanță. Citește-le pe toate publicate până acum:
- Luca Banu: „În viață trebuie să ai două planuri mereu”
- Adrian Caragea: „Îmi place să fiu pe locul 1 și la fotbal, și la școală. Asta mă motivează”
- Alexandru Melniciuc: „În timpul meciului, picioarele te ajută să dai pasa, dar totul trebuie gândit”
- Victor Stancovici: „Dacă am rezultate bune și în afara terenului, îmi crește și încrederea în mine”
- Sonia Bumbar: „Sunt motivată să le fac pe amândouă bine. Asta mă face să mă simt puternică”
Iar dacă știi exemple de fotbaliști și fotbaliste care „împacă” fotbalul și școala cu succes în viețile lor, scrie-ne despre ei la [email protected].
