Sonia Bumbar e elevă în clasa a XI-a la Liceul cu Program Sportiv din Cluj-Napoca, jucătoare la campioana din Liga 1 Feminin, Olimpia Cluj, și a îmbrăcat tricoul naționalei pentru echipele U15, U17 și U19. Ambiția din teren i se vede însă și în clasă.
Un eseu la română în drum spre Alexandria sau o compunere la engleză în microbuzul care duce echipa spre Bistrița sunt lucruri obișnuite pentru Sonia Bumbar. Când știe că proiectele sau temele de la școală se suprapun cu deplasările, se gândește la organizare în avans. „Am avut deplasări în care am luat caietele după mine. Sau știam că plec pentru câteva zile și apoi am de prezentat un proiect, așa că îl făceam înainte”, spune Sonia. Rareori se întâmplă să mai ceară ajutor mamei ei, Simona Bumbar, învățătoare în Ruscova, Maramureș, localitatea unde Sonia a crescut și unde a bătut mingea pe maidan, în anii de dinaintea transferului la campioana României.
Sonia era prin clasa a V-a când i-a spus mamei că vrea să facă sport. Fratele ei cu un an mai mare mergea deja la antrenamente de fotbal la Sighet, la 40 de kilometri de casă. „Dar nu ne-am gândit – nici ea nu s-a gândit – atunci la fotbal, că fotbalul feminin nu era promovat”, își amintește mama ei. Ar fi vrut să facă handbal, doar că mama ei n-ar fi putut să ducă ambii copii la antrenamente și să ajungă și la serviciu la timp. Așa că Simona a vorbit cu antrenorul de Sighet, să-i primească și fata la antenamente. „După ce a intrat pe teren, la 10 minute, a venit unul dintre antrenori și a întrebat în ce an e născută”, povestește mama Soniei. „Zic în 2005. Și a început să-mi spună că ce bine șutează, că deja are potențial.”
Între timp, profesorul de sport a inclus-o și în echipa școlii, unde Sonia se antrena tot alături de băieți. Când se gândea să renunțe la fotbal, antrenorii au fost cei care au vorbit cu mama și au convins-o de potențialul Soniei. „Băiatul a venit la un moment dat la mine și mi-a zis că nu se mai duce fără ea, că antrenorul tot întreabă «de ce nu vine Sonia?»”, își amintește Simona Bumbar. „Eram în curtea școlii când a venit profesorul de educație fizică și mi-a zis «vai, ce bine joacă, dacă va continua așa, cu talentul și condiția ei, peste cinci ani o să o vezi departe, la ProTV». Am venit acasă în ziua aceea și i-am spus să se ducă, să mai încerce”. A fost impulsul cu care Sonia a continuat să meargă la antrenamente.
În anul următor, a primit propunerea de a se muta la Cluj-Napoca, pentru a juca la Olimpia.
„Nu știam ce să fac în perioada aia, mi s-a părut prea mică”, își amintește mama Soniei. „Dar am vorbit cu antrenorul, am vorbit și cu ea. Ea a zis că va fi o decizie grea, dar că s-ar duce.” Sonia era în clasa a VII-a când s-a mutat la Cluj-Napoca.
„A fost greu la început”, spune mai ales despre mutarea la o altă școală, „de la o școală dintr-o comună, la oraș, la Cluj-Napoca. Aveam media 10 sau 9,90 și ceva și m-am dus la Cluj și mi-a scăzut puțin media. Mi-a fost greu până m-am obișnuit cu profesorii, dar nu m-am lăsat, oricum. Am tot progresat”. Notele mai mici i-au adus și reprize de plâns. A ajuns la una dintre cele mai bune școli din oraș, unde și așteptările profesorilor erau mai mari. Înțelegeau dedicarea Soniei pentru fotbal, dar numai până la un punct. „Se mai plângeau și ei, că din cauza fotbalului nu mai mergeam la ore. A contat faptul că am început să cunosc ce-mi cere fiecare profesor, cum să vorbesc cu el, cum să mă înțeleagă.” Compară perioada cu un duș rece, dar unul care ambiționat-o și mai tare; și-a zis că vrea să facă mai mult.
Clasa a VIII-a a venit apoi cu o perioadă stresantă – singura în care a făcut și meditații, la matematică, materia care i-a pus mai mereu probleme. „În perioada aia chiar am învățat, am tras de mine cât am putut.” Dacă ar da însă timpul înapoi, zice că n-ar mai fi atât de stresată. A trecut cu bine de examene, cu note peste 9.
A găsit un echilibru despre care i-a tot vorbit și mama ei, care a sfătuit-o să nu lase pe plan secund școala sau fotbalul. „Niciodată nu mi s-a spus să aleg între fotbal și școală. Sunt de părere că tot timpul ai mai multe soluții și poți să faci două lucruri. Și dacă-ți place, le faci cum trebuie”, crede Sonia, care găsește asemănări între lucruri pe care trebuie să le facă la școală și munca de pe teren. „Dacă la școală trebuie să ieși în față să prezinți un proiect, trebuie să iei atitudine, să zici ce ai de spus. Așa și la fotbal, dacă nu-ți place un lucru sau ceva nu e OK, trebuie să poți să te exprimi.”
Fiind departe de familie, a trebuit să fie responsabilă și disciplinată, spune mama ei, care vede cât de mult s-a maturizat Sonia mai ales în discuțiile mai lungi pe care le au când vine în vizită acasă.
Perioada stării de urgență de la începutul pandemiei a fost o pauză de respiro de aproape 5 luni, în care Sonia a stat acasă și s-a relaxat. N-a înseamnat o pauză de la fotbal, pentru că se antrena zilnic, iar atunci când legea a permis-o, a mers la antrenamente alături de fosta echipă sau seara, la fotbal cu băieții. „Dar mental a fost o perioadă de relaxare.”
N-a bucurat-o însă trecerea școlii în online, care a adus-o într-o zonă de confort pe care nu și-o dorește. „Intram, îmi făceam temele, luam note, dar nu e la fel, ești tot în casă. Când te duci la școală, te trezești, te îmbraci, te grăbești ca să ajungi la timp, să fii acolo, să stai acolo.” A profitat de timpul avut atunci ca să învețe însă mai bine limba engleză. S-a uitat la seriale, a ascultat muzică și a progresat pe cont propriu, spune Simona, pe care Sonia a sunat-o încântată să-i spună că poate vorbi cursiv engleză cu colegele din Statele Unite, cu care juca la Olimpia.
Treptat, programul i-a revenit la normal, așa că pe finalul lui 2021 a trecut din nou prin săptămâni încărcate, cu două teze în cinci zile și antrenamente zilnice. Dar încă e motivată să le facă pe toate bine. „Asta mă face să mă simt puternică, îmi oferă încredere”, spune Sonia. Încrederea din care se încarcă și în zilele mai puțin bune.
Prin campania „Fotbalul și educația merg mână-n mână”, spunem poveștile jucătorilor și jucătoarelor care echilibrează cu succes educația și fotbalul de performanță. Citește-le pe toate publicate până acum:
- Luca Banu: „În viață trebuie să ai două planuri mereu”
- Adrian Caragea: „Îmi place să fiu pe locul 1 și la fotbal, și la școală. Asta mă motivează”
- Alexandru Melniciuc: „În timpul meciului, picioarele te ajută să dai pasa, dar totul trebuie gândit”
- Victor Stancovici: „Dacă am rezultate bune și în afara terenului, îmi crește și încrederea în mine”
Iar dacă știi exemple de fotbaliști și fotbaliste care „împacă” fotbalul și școala cu succes în viețile lor, scrie-ne despre ei la nicoleta.cosoreanu@frf.ro.
