De trei săptămâni, la Timișoara, futsalul a fost refugiu pentru 14 tineri ucraineni obligați să-și părăsească țara din cauza războiului.
De aproape trei săptămâni, de când juniorii au ajuns în Timișoara, Nicu Koposcsuk trece tot mai rar pe la căsuța pe care o are la țară, în apropiere de oraș. Koposcsuk e kinetoterapeutul echipei naționale de futsal a României și al echipei de Liga 1 CFR Timișoara. E de origine ucraineană, din Bocicoiu Mare, un sat situat lângă Sighetu Marmației, de unde își amintește cum privea peste graniță în copilărie, înainte de destrămarea reginului sovietic, la mașinile cu numere rusești.
Legătura pe care o simte cu drama băieților refugiați la noi în țară e cu atât mai puternică cu cât Koposcsuk are și acum rude în Ucraina – nu în zone devastate de război, din fericire; dar chiar și așa, oameni pentru care se teme și cărora e gata să le ofere adăpost în vechea casă a bunicilor săi.
„Deși au trecut atâția ani de când am plecat, n-am uitat limba”, spune despre ucraineană, care i-a fost de nădejde în săptămânile de când lucrează cu refugiații. Au între 16 și 18 ani și unii dintre ei vin din zone grav afectate de bombardamente, precum Kiev, Ivano-Frankivsk și Lvov. Majoritatea nu știu o limbă străină, așa că la antrenamente se bazează pe cei care pot traduce. „Ei sunt receptivi și știți cum e, e limbajul sportului în primul rând”, spune Koposcsuk.
Pe lângă Nicu, de ajutor a fost și Damian Zaporozhan, un tânăr de 17 ani născut la Slatina, la câțiva kilometri de granița cu România, care a învățat româna de la părinți, foști studenți la noi în țară. A avut ocazia să viziteze România în anii trecuți, când participa la concursuri alături de un grup de dansuri populare: enumeră Constanța, București, Sulina și Oradea. Chiar dacă nu locuia într-o zonă afectată de război, a vrut să plece din Ucraina ca să poată continua antrenamentele.
E legitimat la Uragan Ivano-Frankivsk, campioana națională la futsal în sezonul trecut, însă odată cu izbucnirea conflictul, pentru că toate sălile au fost închise, nu s-a mai putut pregăti. A aflat de la antrenorul naționalei ucrainene U17 că ar putea veni în România, unde să continue antrenamentele. Părinții l-au încurajat să o facă, așa că două săptămâni mai târziu și-a pus în bagaj echipamentul de la club și documentele și a trecut granița alături de restul băieților.
Primul antrenament l-au avut la doar trei zile după ce au ajuns în România. „Fizic a fost puțin greu, că nu ne-am mai antrenat profesionist de o lună”, a spus Damian la finalul acelei sesiuni de pregătire.
De atunci, însă, el și restul grupului i-au impresionat pe antrenori cu dăruirea și disciplina lor. Robert Lupu, antrenor al echipei de seniori de la CFR Timișoara și actualul selecționer al naționalei de futsal U19, povestește că i-a dat exemplu la un antrenament, impresionat de cât de dedicați s-au arătat. „E o motivație pentru noi cât de mult muncesc”, spune Lupu, care i-a luat pe patru dintre băieți să se antreneze cu echipa mare de la CFR Timișoara și spune că, dacă regulamentul FIFA i-ar permite, i-ar legitima fără să ezite.
În ultimele săptămâni a văzut câtă deschidere oferă sportul în astfel de momente, când a primit telefoane de la jucătorii naționalei de seniori a Ucrainei, care întrebau de băieții de la Timișoara, pentru a le transmite apoi vești despre ei părinților.
Aceeași dedicare despre care vorbește Lupu e menționată și de Koposcsuk: „Ne-a uimit cât de serioși sunt. Vin cu o oră înainte de antrenament, fac singuri încălzirea”. Pentru că voiau să joace fotbal și în afara antrenamentelor, clubul s-a asigurat că pot merge și la un teren sintetic din oraș. Antrenamentele sunt un prilej să-și mai ia gândul de la ceea ce se întâmplă în țara lor, crede kinetoterapeutul, care îi vede deseori distrași în conversațiile pe care le are cu ei în afara sălii. Alteori, vorbesc cu revoltă despre război. Cu câteva zile în urmă, unul dintre băieți a aflat de la tatăl său că bombardamentele s-au întețit în orașul unde locuiesc, la aproape 200 de kilometri de Kiev.
Și le va fi tot mai greu, crede Koposcsuk. Dacă primele săptămâni au fost ca o plecare de acasă, cu o atmosferă de excursie, pe măsură ce săptămânile trec și războiul continuă, dorul de casă va fi tot mai greu de suportat.
„Încercăm să-i facem să se simtă cât mai bine, cum putem noi”, spune Koposcsuk, care s-a pus la dispoziția lor la orice oră: le-a transmis că îl pot suna oricând. Le duce baxuri de apă de la club când au nevoie, iar zilele acestea a promis că aduce și un frizer în campus, ca să-i tundă. Se gândește mai în glumă, mai în serios, să-i ducă și într-o scurtă excursie la casa lui de la țară. Pe doamna Zina, mama cu care au venit cei 14 tineri, a pus-o în legătură cu Uniunea Ucrainenilor din Banat, o comunitate care o poate ajuta să se simtă mai aproape de casă.
Ajutorul pe care l-au primit la Timișoara i-a impresionat atât de mult încât nu se gândesc niciun moment să plece în altă parte până se termină războiul. Unii dintre ei au spus că ar vrea chiar să se angajeze în România.
Au început să cunoască orașul tot mai bine; într-una din zile, Koposcsuk s-a întâlnit cu grupul lor în centrul Timișoarei, unde ieșiseră la plimbare. Tot el le arătase Timișoara când au ajuns prima oară în România. Oricât de aglomerate ar fi fost ultimele săptămâni, se încăpățânează să le rămână alături. „Nu pot să uit de ei.”
* * *
Juniorii ucraineni au fost aduși la Timișoara de Daniel Petcu, Grow Manager al FRF. Acolo au fost cazați și li s-au vor oferit toate condițiile de trai prin amabilitatea Prefecturii Timiș și a Universității Politehnice din Timișoara.
Acest demers face parte din campania FRF „Pentru fotbal, pentru viață!”, derulată pentru ajutorarea victimelor războiului din Ucraina. În cadrul aceleiași campanii, Federația Română de Fotbal a colaborat cu Ministerul Sportului pentru preluarea a 130 de ucraineni, cazați apoi în facilități ale Ministerului Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse și ale Ministerului Sportului. Alături de Penny și UEFA Foundation for Children, FRF a trimis și un camion TIR cu alimente și produse medicale către regiunea Cernăuți, în Ucraina.
