Pe 3 decembrie e celebrată Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, ocazie de a promova accesibilizarea și suportul pentru acești membri ai comunităților noastre. Krisztian Kovacs, jucător în Echipa Națională de Nevăzători a României, ne-a povestit despre pasiunea lui pentru fotbal și cum poate ea să contribuie la combaterea stereotipurilor și promovarea incluziunii.
Krisztian a fost golgheterul naționalei la turneul de calificare pentru Campionatul European, jucat în această toamnă la Buftea și la care România a obținut calificarea pentru a doua oară consecutiv, cu victorii pe linie. Povestea de mai jos e spusă în cuvintele lui, în urma unui interviu acordat FRF.
Am ajuns să joc fotbal după ce am făcut parte dintr-o echipă de goalball, un sport pentru nevăzători unde avem același antrenor ca la fotbal. Am luat mingea și m-am jucat cu ea la picior, au observat că am un oarecare talent și m-au chemat și la antrenamente la fotbal. Eu știam de echipa națională de fotbal pentru nevăzători înainte ca ea să fie sub egida FRF; FRF a integrat echipa în 2017, dar ea a apărut mai devreme. De când am auzit că există mi-am dorit să joc pentru că eram pasionat de fotbal.
Jucam fotbal și când eram mic pe acasă. Aveam prieteni cu care jucam în curte, și înainte, și după ce mi-am pierdut vederea. Aveam minge care scotea sunet, cum avem și acum la fotbal. Boala pe care o am e din naștere, dar am mai văzut până la vârsta de 10 ani. Pe la vârsta de 10 ani mi-am pierdut total vederea. De atunci, vederea mea se rezumă doar la distincția dintre lumină și întuneric. De exemplu, dacă intru într-o cameră sau într-o clădire, îmi dau seama dacă e aprinsă lumina.
Goalball făceam din școală. La școala de nevăzători din Cluj era o oportunitate pentru elevi să joace la orele de sport și, dacă erau remarcați, era promovați și la echipa școlii, care mergea la diverse competiții. Din echipa școlii am ajuns la echipa națională de seniori. Eu am început să fac sport prin clasa a 5-a, am făcut mai multe sporturi. Dar tot timpul am practicat. Am făcut înot, apoi judo vreo 2-3 ani, apoi fotbal. Dar la goalball și fotbal am ajuns la o formă competițională, să merg la concursuri.
Sunt programator la o firmă de IT din Cluj. Eu am terminat filologie la liceu, ceva oarecum incompatibil cu informatica și științele exacte. N-a fost o alegere, ci mai degrabă un drum inevitabil pentru că, în România, școlile de nevăzători au profil filologic. Nu e școală de nevăzători care să aibă profil real, mate-info. Dar am avut un profesor pasionat de informatică, deși preda la liceu uman, și am făcut cu el ore în particular, am învățat bazele.
Chiar dacă am mers la facultatea de filosofie, în același timp m-am înscris la un curs de câteva luni de informatică, făcut de o organizație care se ocupă cu nevăzătorii și acolo am învățat mai bine. Ei mi-au asigurat un internship la compania unde lucrez acum, care mi-a propus să lucrez mai departe aici.
Facultatea am făcut-o la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj în regim normal; aveam anumite adaptări, puteam să rog profesorii să dau examenul ori oral, ori pe laptop. Faptul că am putut să folosesc calculatorul m-a ajutat mult. Dar asta fac și cei care nu lucrează în programare. Aproape toți nevăzătorii folosesc calculatorul.
În naționala pentru nevăzători am debutat în 2019, prima competiție oficială au fost calificările la Campionatul European, iar primul meci România-Belarus. Atunci echipa arăta puțin altfel față de acum, s-au mai retras jucători. Băieții au fost foarte primitori și a fost foarte ușor să mă integrez. Apoi s-au stabilit și niște relații de durată, de prietenie. Eram foarte entuziasmat de faptul că am ajuns acolo și voi juca fotbal, oamenii încercau să-mi explice regulile și cum trebuie să procedez în anumite situații.
Cel mai important sfat pe care l-am primit a fost să comunic foarte mult. Asta e foarte important la nevăzători, ținând cont că ei nu pot să vadă ceilalți jucători și că doar așa pot comunica cu ceilalți colegi. Este o hărmălaie foarte mare, dar se încearcă menținerea unei discipline și a unui anumit tipar de comunicare, să nu fie foarte mulți oameni care vorbesc deodată, să dea indicații omul cel mai potrivit. Pentru că avem trei oameni care pot da indicații valoroase, oameni care văd: portarul, antrenorul și ghidul. Fiecare are o zonă proprie în care poate da indicații, are o viziune mai bună a jocului din poziția în care se află. Terenul e împărțit în trei zone: o zonă defensivă, de care e responsabil portarul, apoi zona de mijloc, unde e responsabil antrenorul, care stă la marginea terenului cam în zona asta, și după aceea, pe ultimii 12 metri, în fața porții adverse, e responsabil ghidul, care e poziționat în spatele porții adverse.
Fotbalul ajută la eliminarea stereotipurilor care țin de partea de mișcare fizică. Oamenii care văd că nevăzătorii joacă fotbal ajung la concluzia că nevăzătorii pot să să alerge, să facă sport fără prea mari diferențe față de cei care văd. Prin fotbal, se mai schimbă puțin perspectiva asupra lor. Asta ajută foarte mult.
Inevitabil, fiecare nevăzător se întâlnește zilnic cu stereotipuri, e cumva o parte a vieții. Doar să stai în casă și să nu te știe nimeni, altfel nu ai cum să nu te întâlnești. Pentru că oamenii nu știu și nu întâlnesc în fiecare zi nevăzători. Nu e neapărat ceva de condamnat. Și nevăzătorii trebuie să facă un efort să-și facă simțită prezența și să-i ajute pe cei pe care îi întâlnesc să înțeleagă mai bine ce înseamnă să fii nevăzător. Multe dintre comportamentele de acest fel ale celorlalți țin de a crede că nevăzătorul nu e apt să facă anumite lucruri.
Mulți oameni se miră cum pot nevăzătorii să facă mișcare, când, de fapt, capacitatea vederii nu are nicio legătură cu capacitatea fizică în general, nu? Mulți se miră cum pot să alerge nevăzătorii sau cum pot să joace fotbal. Sunt reacții foarte impresionate când văd nevăzători care joacă fotbal, pentru că oamenii nu pot să conceapă cum ar putea juca fotbal niște nevăzători, nu înțeleg mecanismul prin care se întâmplă acest lucru.
Când sunt acasă fac de două-trei ori pe săptămână antrenament: merg la sala de fitness, plus antrenamente cu mingea: iau mingea, mă duc pe un teren și fac exerciții de viteză, de dribling. În general merg cu cineva. La sală mă axez pe mușchii picioarelor și rezistența fizică, cardio, alergat pe bandă. E cumva singura cale spre succes. Iar când suntem în cantonament, antrenamentele sunt de două ori pe zi.
Cred că e importantă ambiția pe care o are fiecare jucător din echipă. Cei care să zicem că stau mai rău cu motivația sunt trași în față de colectiv. Dacă există un spirit bun în echipă și toată lumea își dorește să câștige, e inevitabil ca moralul să fie sus.
